Verde

În ultimii 20 de ani au fost tăiaţi aproape 2.000.000 de copaci numai în Bucureşti. S-au betonat sute de mii de metri pătraţi de spaţiu verde. Statisticile oficiale europene arată că Bucureştiul este cel mai poluat oraş din Europa. Mai nou se construiesc blocuri între blocuri, pe spaţii în care până atunci existau arbori şi flori. Se 'retrocedează' mii de hectare de parcuri, de pe care dispare verdeaţa şi apoi apar betoanele.

Bucureştenii trăiesc, în medie, cu 4-5 ani mai puţin decât românii din alte părţi ale ţării. Mamele îşi plimbă copiii mici în cărucioare la nivelul noxelor emise de autovehicule. Medicii avertizează asupra creşterii explozive a bolilor aparatului respirator, a reacţiilor alergice, a nivelului de stress şi a scăderii puternice a imunităţii organismului, începând de la cei mai mici copii şi până la adulţi şi vârstnici. Vara, bucureştenii se prăbuşesc pe stradă, în lipsa umbrei protectoare a coroanei copacilor, şi se sufocă în aerul suprapoluat. Coroana unui arbore matur absoarbe câteva zeci de kg de praf anual - după 20 ani si 2.000.000 copaci tăiaţi, Bucureştiul este cea mai prăfuită capitală europeană, cu sute de kg de praf pe metrul pătrat/an. Spaţiul verde, singura protecţie împotriva poluării chimice şi fonice, dispare sub ochii noştri, în fiecare zi. În câţiva ani vom trăi într-un oraş de beton şi sticlă, un oraş în care nu vom mai putea respira, un oras în care sănătatea noastră se va degrada accelerat, un oraş gri, trist, urâţit prin dispariţia clădirilor de patrimoniu, distruse pentru a fi înlocuite cu turnuri de metal şi sticlă, un oras în care dreptul nostru la un mediu sănătos, la un confort citadin elementar, va fi în continuare încălcat de interesele financiare ale celor plătiţi din banii noştri să administreze bine oraşul şi să ne ofere condiţii de viaţă mai bune, nu mai proaste cu fiecare an!

În toate oraşele României, şi mai ales în Bucureşti ar trebui să fie ridicat câte un Monument al Copacului Dispărut. Un trunchi ciuntit, pe care să fie scrijelite numele celor care ne-au tăiat copacii. Locul Întâi pe lista ruşinii ar fi ocupat, probabil fără concurenţă, de Primăria Capitalei, pentru masacrul pe care l-a aprobat şi realizat timp de 20 de ani. În ce priveşte ipocrizia numită "plantarea în compensaţie", oricine poate înţelege că atunci când tai un arbore cu coroană nu poţi repara dezastrul plantând un pui de pom în loc, şi acela cine ştie unde, în afara Bucureştiului...

Singura soluţie pentru reducerea poluării în Bucureşti este SPAŢIUL VERDE. Şi mai ales ARBORELE. Frunzele copacilor absorb praful şi impurităţile din aer. În situaţia gravă în care se află Bucureştiul, tăierea copacilor ar trebui interzisă prin lege, iar încălcarea acesteia pedepsită sever. Apoi ar trebui demarată o acţiune fără precedent de plantare a sute de mii de copaci. şi nu la marginea Bucureştiului!

Ar trebui, de asemenea, realizată tunderea copacilor numai sub controlul specialiştilor! La noi, în România, se cheamă de fapt "mutilarea copacilor". Sunt trimise prin oraş persoane fără nici o calificare, fără cunoştinţe elementare, care pur şi simplu distrug arborele, operaţiune pompos intitulată "toaletare" şi plătită de contribuabil! Un maxim de tundere este de 30 la sută din coroană şi numai dacă reprezintă un pericol. La noi, însă, operaţiunea se execută cu drujba!

 Vara, coroana fiecărui copac eliberează în aer 55 de litri de apă. Arborii absorb apa din sol şi o trimit în aer sub formă de micropicături. Copacii absorb praful şi alte impurităţi, reducând astfel poluarea. Arborii menţin temperatura scăzută vara şi umidifică aerul. Într-un Bucureşti în care, vara, temperatura la nivelul asfaltului ajunge la 50 de grade, copacii sunt singura şansă de a putea rezista la deplasările pe jos prin oraş. Dar numai de pe aliniamentele stradale au dispărut, în ultimii ani, 70 la sută din copaci! O astfel de politică de "administrare" a unui oraş poate fi pe drept cuvânt numită criminală. Împotriva sănătăţii şi vieţii oamenilor. 

Mai e ceva de făcut?

Încă ar mai fi. Cu o singură condiţie: să ieşim din pasivitatea românească "legendară", din starea minerală în care ne complacem, pe motiv că "asta e, ce să facem", şi... să facem. Orice. Până nu e prea târziu.